Pescarul.

Un clipocit de apă, e broască sau e pește,

Pe malul bălții omul din reverii trezește.

Apare o speranță dar pluta nu clipește,

Îi mai lipseau să-l prindă un boț de două dește.

Inexistentul poate sau chiar parșivul pește.

Se-așeză iar pe scaun, pescarul solitar,

Mai schimbă totuși nada, că n-o fi în zadar,

Văzut-a el o Știucă, în poză pe un ziar,

Și așteptarea trece în liniște ca har,

Nici setea și nici foamea nu-l mișcă din hotar,

Chiar dacă mai spre seară consumă Aprozar.