E Primăvară.

Se dă în colțul ierbii cu obuze, stâlcind ai primăverii vestitori,

Mor ghioceii toporașii gingași și mor în floare, sute de feciori.

Cu fiecare zi ce se petrece, cu nopți cu bombe, flăcările lor

Și fumul dens ce îmbâcsește cerul. Se stinge din etnie un popor.

Dușmani din frați înctrâncenare oarbă, sub imnuri samavolnice de ură,

Înfierbântați de vise criminale a celor care îi conduc și-i fură,

Sarcastice porunci fără sfială scot oamenii din case în bejenii,

Copii cu mame plânși, târâți de poale ce nu pricep de de atâta grabă,

Să fugă cu bubuituri în spate spre noi tărâmuri unde nu au treabă.

Și tații stau cu pusca-n bătătură aperând să-și șină ultuma colibă,

Iar peste Don spre Moscova rebelă se fierb ceaune, sute, cu colivă.

Plâng mamele albite-n grozăvie dolciuge geluite-n așteptare,

Să dea-înapoi pământului din stepă flăcăi răpuli de Rusia cea Mare.

Himeră diavolească-n minți bolnave, nebuni pe ducă vor să ia cu ei

Viață după viață floarea vârstei, dar numai din săraci și din plebei.