Nici....

Nici nu-mi mai vine să mai scriu, în liniștea asta orbitoare

În care doar țiganii se mai bat între ei

Cu săbii, bâte și topoare

Și câte-un glonț înflorește cu scântei

În sângele albastru de ponei. 

Se pare că Lumea s-a înnegrit pe de-a întregul

Înăuntrul sufletului de oștean sau țiitoare,

Simbolul zilei strălucește în negrul

Din sudoarea clasei  muncitoare.

Nici ziua nu curge, nici noaptea nu doare!

Pe la noi vulpea năpârlește, își pierde blana prin boscheți.

Acea blană scumpă, aurită

Cade de pe pielea zbârcită de poveți,

Date pentru prostimea aiurită,

Care așteaptă Raiul dând bogaților mită 

Urlând de foame agățați de pereți.