Bunăvestire.

Un bătrân pe scara vieții-n pragul ultimului prag,

Un bătrân uitat de lume. Am uitat ce mi-a fost drag!

Singur fără de șicanii mă-încălzesc încă la Soare,

Dacă norii îl astupă letargia nu mă doare.

Și mă simt ca o mimoză, un copil de patru ani,

Făfă griji și fără ifos, fără ură din dușmani.

Mi-am uitat durerea Sorții, amnezie rând pe rând,

N-am ambiții de cinstire, nici acum nici în curând.

„Voi în cercul vostru strâmt, ce norocul îl petrece,

Eu mă urc o stea pe Ceruri rămânând de-a pururi rece!”

Mă simt răsfățat de briza Primăverii, timp la rânduri 

C-o fi ultima verdeață, înflorire, nu-mi bat gânduri.

Mă prind doinituri de păsări, cânt Dumnezeiesc în dar,

Mai rotesc o dată cchii către margin de hotar.

Mă mai leagănă Pădurea, oprin palele vnântase,

Dar pe scaunul șederii simtdeja dureri de oase.

Las-că trece toată sila, imi șoptelte-n crezuri Sfântul,

Vei uita tot chinul vieții când te-o odihni Pământul.

Ce-ai făcut rămâne-n Duhul tău plecat spre altă Lume,

Trupul putreziva-n tihnă, iat pe cruce doar un nume.

Vor cânta așa-într-o doară „Velnica ta pomenire”

Cei ce alteprau să piară elocința ta din Fire!