Copiii...

Ador copiii și-i iubesc, ca pe un dar Dumnezeiesc,

Ei sunt semințe-n  viitor pentru o mamă și-un popor.

Îi vezi frumoși, îi vezi cinstiți, precoci în anii lor cei mici.

Și plângi că ști că-n viitor copiii noștri mai mult mor.

Mor sărăciei și în foame, trădare de la Doamne Doamne,

Care asistă-n nepăsare cum viitorul nostru moare.

Poate că ăla-i în rostul Lumii, când Zeii își iubesc nebunii,

Cei cea-u trăit destule timpuri mai dau copiilor răstimpuri.

Oricum copiii sclavi ce mor nu mai au rost pe viitor,

Se fac copii-n laborator , fiii de Facerii ne mor.

Mai e puțin ă dăm obol, apocalipsei din subsol.

Ce mare sculă planetară simte cum omul o să dispară?

Nu m-am gândit când m-am născut s-asist la trecerea-n trecut,

Viața a scăpat din lege, ce profitor va înțelege,

Că timpul vieții e puțin, de unde Soartă și destin