Divorț.

Ca pribegit prin stele în stratul cel de sus, e greu să mi simți Lumea, întregul ei Apus. 

Nu mai sunt om ci spirit în limba mea peltică , deși trăiesc în corpul unui mirean cu frică.

M-am despărțit de oameni și am zburat cu gândul, acolo unde simțul nu-i tocmai cu cuvântul.

Am suportat mizerii din mințile puține, așa ,o duioșie, acuma nu mai ține.

M-a tăvălit prostimea și lipsa ei de duh, m=am săturat de chinuri, plutesc un alt văzduh.

N-am stat în banca pusă să fiu ascultător s-asist la siluirea acestui vechi popor.

De hoardele venite din cele patru vânturi, nu m-m supus ideii că suntem doar pământuri.

În schimb primit=am silă și chiar nemernicie, din partea celor care nu au temeinicie.

În loc de acceptare o brumă de respect, clasa neștiutoare, mă judecă nedrept.

Nu vreau să le iau slujba din sinecuri vădite dar nu mă lasăsiplu, să dau tain la vite,

Cum m-ar lăsa ei oare să semăn în popor, conștiința existenței ce nu-i domeniul lor. 

Biserica ne spune-n Credință și-adevăr, că omul este liber ca simplu muritor,

Dar dacă omul simplu este călcat pe gât și sufocat de diavoli, într-un coșmar urât

Sau este pur și simplu o carne de dezmăț, la ura dintre semeni trăiți această kharmă pentru coroane-n moț!

Eu sunt de-acum pierdutul, n-am simț de Omenire, respir încă din aer dar na-m nici o simțire.

        Mihai Eminescu: „Trăind în cercul vostru strâmt,

                                       Norocul vă petece, 

                                       Eu voi rămâne-n Cerul meu,

                                       Nemuritor și rece!