Indignarea populară.

        Indignarea personală este apanajul unui individ cult sau incult vizavi de anumite frustrări. În punctul culminant creează mânie. Ea poate fi subiectivă sau obiectivă. Un om cu carte se indignează când este oprit în carieră, când i se eludează drepturi sau merite. Un individ neșcolit și cu minte subliminală se poate indigna din orice. Spre exemplu un pensionar care a sărit peste școală și a plimbat vacile pe câmpie este indignat pentru faptul că pensia lui este mult mai mică decât a unui profesor universitar. O țigancă este indignată când puradelul ei mărișor e săltat de poliție pentru furt sau jaf. În mintea ei copilul are dreptate și nu legea.

       Indignarea populară este zgândărită, creată și susținută de anumite politici de stăpânire și manevrarea mulțimilor. Baza o constituie dezinformarea, denaturarea scopurilor și minciuna sensului de atins. Partea prostă este că manipulrea indignării populare aparține de obicei grupurilor de neaveniți social, mediocre și manipulabile care vor să impună partea întunecată a credinței. Oamenii de valoarenu participă de obicei la asemenea scenarii, nu se mânjesc. 

       Dacă din lipsă de preocupare vizionezi emeisiunile de știri de la televiziunile, toate arondate unei vulgarități populare aducătoare de audiență ăți dai seama în ce mizerie umană este malaxat individul simplu și fără responsabilități.Vulgul nu se indignează la destrăbălare, la jaf și furt, la contrabandă și trafic uman dar poate fi ușor adus de la indignare la ură de o presiune mediatică anti-bun simț. Cât timp pe micile ecrane defilează, în majoritate purtători de vorbe otrăvite și bine plătite ca deontologi și formatori de opinie certași cu legea indignarea lor se transmite și indignării prostimii. Unii ca rizea care tuna și fulgera împotriva adevărului a ajuns de râsul Lumii. Alți mai măcăne încă stârnind indignare măsluită deși sunt cu un picior în pușcărie.