Atâta apă...

Atâta apă Doamne ai revărsat pe noi,

O fi o prevestire de Pronie Cerească?

Că n-am lăsat pădurea în voie să mai crească

Sau că ne ducem traiul pe pofte de ciocoi?

De mii de ani popoare uitate în prostie

S-au stins într-o țărână, cea fără remușcări,

Jucându-și soarta crudă în hore de măscări,

În trântorirea Vremii, că ce o fi să fie.

Nimicnicia noastră, iubit poor român,

Ne duce la pieire și fără de regrete

O insulă pustie răpită prin decete

Nici cimitire-n slavă curând, nu mai rămân.

Nu-i vina mult clamată a hordelor străine,

Ci-a iobăciei noastre adusă la credință,

Că nu avem putere și nu avem conștiință,

Să vindecîm buboaie în facerea de sine.