Mântuirea.

Am făcut o Catedrală ca să mântuim proatia, Omul fost-a pus pe Terra ca o lacrimă de dor,

Dumnezeu a dat conștiință de popor pentru popor,

Edificiul e de cinste ca să blesteme trufia, celor purtători de straie de dezmăț,infatuare,

Toți tiranii chiar cu sceptru și cu crucea la-ndemînă, n-au slujit o Lume-n care

Fariseii plini de arginți, au luat poporul turmă și-ntre ei s-au făcut sfinți.

Chiar de-ua ctitorit Biserici, sfânt loaș de rugăciune, au ucis și-au făct pofta,

Doar în chef de furăciune. Să vezi opulența-n piatră ridicată către cer,

Când copiii mor de foame, nici mâncare nu mai cer. Mii de ani de -nchinăciune,

Au excutat ființe, în religii diferite, toate rupte de științe. Toate în dispreț de oameni,

Stabilind tiran destine. Cel bogat jupoaie pielea  ”celui care nu-i cu mine”.

Cui servește măgăoaia cea cu clopote imense.Cănd ne biciuiește ploaia, viscolul ne ia suflarea,

Ba mai mult codrul de pâine? Vom avea de toate mâine? Primitiv popor sau gloată, dă închinăciuni Adânci după pofta măreției când n-ai așternut la prunci! Când Biserica se umple nrostit cu politruci,

Mână-n mână cu puterea, unde sunt cele porunci? oricum Dumnezeu ne vede și a hotărât deplin, să pierim din astă lume, visul pierderii de chin.