Ei, bine...

Câtă invidie, repulsie și ură spre Omul ce  nu minte și nu fură,

Și câte oasnale banditului hidos care mai scapă din pielițiță și os.

Ceva ciozvâte pentru troglodiți, în gura peșterii poporul de tâmpiți!

Probabil Dumnezu când a făcut Pămîntul, știa că răutatea-și cere cântul,

E lupta între veșnice contrarii, cu buruieni și holdele din arii.

Chiar ne-nfioară-un Univers de Bine, fiinșe fără sufetinți, sispine,

Nu-i mai normal să suferim destinul, dacă în Omenire n-ar fi chinul/