ce poâi să spui/

Ce poți să spui la ceas de-aniversare, când anii scad virtuțile avute,

Decât un ”Mulțumesc” de existență pentru toți frații de gândiri pierdute?

Idei de visuri, năzuințe, fapte din popularea Lumii, ancestrale,

Că omul nu rămâne strict, maimuță, gândind gândirea faldurilor sale.

Chiar de ne-am înmulțit peste măsură, în creierul de om crește sămânță,

De duh, conștiință ne-întinată, dor de semeni, nu beștelire proastă de Săpânță.

Hai să-i mai dăm prostiei chef de bine, nu numai din butoaie și hambar,

Ci chiar din pofta existenței crude, a luptei pentru viața bol de har!

Nici stelele nici Pronia Cerească nu luminează drumuri de restriște,

Ci doar cărări păzite-n licureală să nu ne rătăcim într-o miriște,

Deci, omule întinde brațe-n hora celor ce cântă odele trăirii 

Și tot ce mai respiră și trăiește amestecă în mrejele iubirii.