Bejenie.

Trecut-au de milenii peste noi, atâtea hoarde migratoare,

Dar ne-a rămas floarea în floare

Și Iia înflorată, șerpar la cingătoare.

Rămași moșneni, răzăși în codrul sfânt, ne-am dus cu jertfe neamul mai departe,

Până ne-am țigănit fără de carte

Și-am dat străinilor credinți deșarte. 

Când Lumea asta tâmpă își fabrică sfârșitul și noi am scos în fașă mizeria umană,

Din mlădieri de fluier făcut-am darabană,

Să bubuie în inimi neodihniri în strană.

Ne-am rătăcit copiii în vitregă postură, iluzie amară, în fugă spre mai bine.

Bejenie ciudată în țările străine,

Ni se destramă neamul, fără porunci divine.

Am populat orașe cu interlopi și curve, în sate plânge visul săracului pierdut,

Îl cauți la origini, vechilul cel vândut

Cutremură în frică, ce-am fost și ce-am avut.

Adio nesimțire, eu mă declar ”aut”.