Doină.

Aracan  săracă țară, si-n lăuntru și pe-afară,

Parcă nu mai ești în fire, ai luat șpagă pe iubire.

Ai nenorocit săracii,în cotigă ghem ca sacii. 

Un popor profund bezmet, fâsâind în camuflet,

Proiectil de-naltă vază, fabricat din foi de varză.

Sus în stele de milenii, meteori în dorul lenii,

Fac pe cer un foc din piatră, nu ajung nicicum pe vatră.

Deci cinstind viitalul Soare, mânjim Omul cu umoare.

Ne-închinăm la Cei ce nu-s, pupăm oase de Apus,

Facem la călăi cununi, ei ne duc către minuni.

Stau strămoșii-n Cer și plâng, un popor ajuns nătâng,

Slugă Liftelor păgâne, pus în lanțuri ca un căine,

Nu dintr-un blestem al Sorții, ci din mintea Nopții morții!

Nu mai plâgeți eunuci, nu mai stați pe coji de nuci,

Coasa e în mâna voastră, să cosim deci soarta noastră!

Din ciulini, din buruiană nu vom face altă Strană,

Să dăm fân mirositor și otavă la popor!