Letargie.

Faceți ce vreți  cu vesurile  mele, nu le-am cântat bătaie joc de Iele,

Nu-mi pun cuvântul pe altar de luturi, nu stăpânesc sfîrșit sau începuturi,

Ca menestrel trecut prin erezie, nu cred într-un alfel de poezie.

E ritmul, de silabe e și rima, nu poți să cânți cuvintele din prima.

Sintagma ”versuri albe” e cumplită, e drept o mană-n lei cosmopolită,

Că ce străin ar prinde miez fierbinte, în sens de cuget, românești cuvinte,

Cum ar putea străinul îndeobște, să înțeleagă mii de ani de obște.

Și-ai nostri amețiți cugetători să prindă melodii de sărbători?

Înșiruie cuvinte amestecate, în care predicatul  pierde parte,

Atâția vagi poeți de cojunctură, își ia și ei o parte din Cutură,

Numai că seva de pământ cu roade, își crește vaietul pe-aceleași coarde,

Concertul vântului ce suflă-n frunză vie, un cânt spre soare zis de ciocârlie,

Un glas ritmat al fetelor din vie, mai este tril de dor de poezie?