Adio, Românie ...

Adio Românie, nu îi-am dorit-o Ție, ca Țara ma de glorii și Țara mea de dor,

Dar s-a-întâplat să fie, pe-a noastră scmpă glie, în  plină vijelie , doar coade de  topor.

Viața mi se stinge, durerea mă încinge că nu mai văd speranță-înainte ca să mor.

Că risipit în Lume, perdut, fără renume, se sting milenii sfinte pentru acest popor.

Ne-au cotropit în hoarde, popoarele bastarde, hrănite-n carne crudă și fără căpătâi,

Am rezistat în Codrii, ne-am înfrățit cu norii, cu bolta de lumină, că noi am fost întâi.

Trecurăm vremuri grele, desculți, fără pingele sau cu opinci de piele legate în nojici,

Dar am cântat din fuier și Doina ne-a fost șuier și am rămas aici.

Și au venit păgânii, ne-au îngropat străbuii au ras a lor Biserici au nivelat morminte,

Noi cu căciula-n mână, le-am stat la îndemână lă ne jupoaie avutul de-acum și din-ainte.

Vedem și azi cum fii, pierdutelor familii, se luptă pe ciosvârta ce vine din străini,

Și nu avem ce face iubim acestă pace în care sărăcia-i-ăngtasă pe haini.

Mai am un singut dor, să mî lăsți să mor în lemnele uitării,

Că nu mai vreau să știu și nu mai vreau să văd nenorocirea Țării.