Speranța.

Ce mult mai vrem o zi de viață, această zi purcede-n scop,

Nu vaiete, priviri în ceață, ne scapă mâine de potop.

Potop din lacrima putinței, nu deznădejdea vremea poartă,

Cu fruntea sus, fruntea științei, altfel gândim a noastră soartă.

Când nu gândim cu mintea noastră și nu avem spre Cer chemare,

Cerșim ajutorarea proastă, a celui ce milă nu are.

De ce am vrea atâta milă, la cei lipsiți de empatie,

Ateii cu rărunchi de silă, ce cântă altă simfonie?

În simfonia lor afonă, ei bat în tobe primitive,

Prea multă Lume vie-n moină se-înșiruie spre recidive.

Dumnezeu a spus cuvântul, pentru fii lui aleși,

„Stăpâniți întreg Pământul!” și-am ajuns din oameni leși.

Hai să nu ne mai facem vrere, Omenirea e pe ducă,

Terra simte în viscere, astă viață e caducă.