Cutremure...

Pericol de cutremur, o groază trecătoare, omul își duce traiul deasupra pe Pământ. 

Se zgâlțâie în scoarță așa din întâmplare, că-i fierbe miez lăuntric acolo în adânc.

Nici Dumnezeu nu știe ce-i în adâncul Terrei., El a creat viață și-n mare și uscat,

Se pare că nici grijă nu duce dorul vrere-I, nu știm dacă pieirea e faptă de păcat.

Se-întâmplă pretutindeni, frânturi de-Apocalipsă, cu foc, vulcani și apă se vede un Sfârșit,

Viața e prea amplă. O omenire lipsă n poate-înghite blestem din Universul care cere Infinit.

Cine induce spaima, a cui e măgăria să țină în ființe un somn neliniștit,

Când toți Tiranii Lumii trăiesc în nebunia, de-a omora Planeta-în Războiul nesfârșit?

Ce e acel cutremur când vine sau nu vine, ce poată să distrugă, palate de bogați?

Eu ca cioban pe Munte, duc fără frică turma, pe pajiștea cea vie, și nu mă tem de Codru pentru că suntem frați.

Dărâmături de blocuri, vor omorâ prostimea, dar cine a mânat-o spre traiul nefiresc,

Riscul nu e prea mare, noi ne mâncăm uimirea Și facem festivaluri și circ împărătesc.

După Amarghedonul pieirii de netrebnici, ce nu gândesc, doar clipa în interesul lor,

Vom mai avea gândirea prin oamenii cei vrednici, cu Duhul printre stele, al Omenirii zbor.

Iar ea e veșnic prinsă și-n rădăcini de din veșnici și va crea Planetei un alt cinstit popor.