De ce...

De ce m-aș oțărâ în contra firii, că nu sunt încrustat întru respect,

Când miliarde mamifere se sfâșie în idioată stare de prospect?

De ce pretenții de bătrân tenace să pui în minte de feciori, credință,

Când viața lor e-o Mare de minciună și fug ca de tămâie de știință. 

E drept că orice dobitoc gândește în cercul lui mărunt, infatuare,

Peste răscoale dacă dă prostia, pe jegul ei nu mai găsești spălare.

Când mintea lor e clinchet de arginți și viața lor ptrecerea lui Iudă,

Omoară și speranțe și părinți, au sânge pe sub tălpi dar nu se udă.

Și-apoi de ce când clopoul din deal, mă cheamă să adorm lângă strămoși,

Aă duc eu grija că prostia Lumii, prăjește în uleiul ei gogoși? 

Cu mâinile pe piept, pământ în palme, de ce nu aș zâmbii eternități,

Să mă deprind de cei sortiți pieirii, urmașii indolenți ai libertății?