Noi și ai lor.

Noi nu mai suntem Națiune, ci doar ciopoare vii dintr-un popor,

Uitate-n munți în obștii fără  nume, hrănind în văi un sânge trădător.

Să porți în mii de ani aceleași straie și limba spusă, scrisă mai întâi,

Și să te vezi o boabă de păstaie, uscată-n neglijență de momâi.

Să dai obol ca să hrănești străini, dar nu cei prieteni ci hapsâni vrășmași,

Să pui în fruntea țării beduini, topor cu coadă și ai lui urmași.

Păcat de leagănul ce-a zămislit o Lume, uitat într-un bordei dărăpănat,

Rușine Europei, de renume, că de strămoșii ei s-a lepădat. 

Când slugărind în viață ca un câine, părinte scapă fiu risipitor,

Să nu aștepte de la el o pâine,, să creadă că rămâne în popor.

E legea animalică a vieții, când puii sfâșie, ajunși maturi

Și mamă și necunoscutul tată și totul e luptă între furi.