Manele

Am scris plângând de multe ori, că ni se macină poporul,

Țărani desculți cu cioareci rupți nu ne mai sprijină ogorul.

O șleahtă crudă ni-e stăpână,

Cu trădători din noi de mână.

Nu mai vorbim în limba noastră, vorbește numai internetul,

Prostit-am minți de puritate, adolescenții, tineretu,

Nu mai citim în românește,

Nici iarba-n munți nu ne mai crește.

Pe vremuri când murea un dac, rămas sărac din omenie,

Urmașii lui urcau spre zei, doar rugăciuni de bucurie.

Era trimisul nostru sfânt

Pentru belșugul din pământ.

Azi, dacă moare-un interlop, se-adună toată țigănimea

Și plânge lung televizorul și cerșetorii și prostimea.

Pe tânguială de manele,,

Se duce suflul țării mele!