Poeții plâng...

Poetul simte Totul, întreaga stare-a Firii,

El sincer se urzică  și- nțeapă trandafirii.
Poetul  e nebunul, acel năbădăios,

Ce duce dor și plânge ansamblul de frumos.

În el e armonie, nu joaca de-a cuvântul

Ce nu mai are rime spre-a cuceri Pământul.

Poetul nu înșiră cuvinte somptouase 

Să fie amintire împrăștiat în oase.

Poetul simte clipa emoția-n moment

Și dă parfum luminii și gustul competent

Chiar nopților de visuri sau în absența lor

Poetul le dă hrană din crezuri și folclor.

Poetul simte-eresul din muzica sublimă,

De-aceea pune-n pagini neostoita rimă.

Potul cu savoare extrage din picturi

Culorile vieții în mii de furnituri.

Poetul în pasteluri, încearcă prin cuvinte

Să pună-n gând imagini, Natura nu ne minte.

Așa că epigonii care se cred poeți

Șă dea doar cu grafitii, pe dărâmați pereți