Dialogul surzilor. 

Ce satisfacție pe prost, când Omul Sfânt îi cere sfatul,

Din vorbe nemâcate-n post se crede văr cu împăratul.

Apoi mușcând dintr-un șorici, se curăță de conștiință,

Se crede piele pentru brici, și impostură de putință.

E dreptul lui,slujind prostimea, să-și umple sacul cu arginți

Ce mai contează poporimea  când lepădat-ai cei părinți.

De parcă vremea ține contul, viața oricum se termină,

Mormântu-i galben, ăsta-i pontul și nu o blană de hermină.